“Ah, distinct mi-aduc aminte,/Era-n Decembre cu reci morminte”
Postat de Andrei Gheorghe la 21 Decembrie 2009 in Gheorghe Stuff
Am trei sute patruzeci şi două de canale teve şi-mi aduc aminte de Revoluţie. De toată mulţimea aia de oameni prost îmbrăcaţi şi de furia aia degajată de trupurile lor. Parcă erau cete de tauri. Am şaisprezece feluri de maioneză pe raft, am internet în toate colţurile casei, am iPod, iPhone şi un Macbook alb, cu taste care clicăie uşor. Am văzut adunări uriaşe de oameni, urlând “Vom muri şi vom fi liberi!” şi mi s-au înmuiat genunchii, şi acum, când vă povestesc, rictusuri de emoţie îmi strâmbă faţa.
Scriu şi tresar, am taxe de plătit, am rata la maşină, am cauciucuri de iarnă, am discounturi la benzină, am tot, am absolut tot, am voie să fac totul şi am obosit de atâta bine. Am o stare de autosuficienţă. Am o mârâială continuă la adresa prezentului meschin ce mă înconjoară. Am un sictir existenţial pe care mi-l răsfăţ în conversaţii inutile. Am acum în mână caseta cu soundtrack-ul Revoluţiei de la Timişoara, difuzat de Europa liberă şi primit în plex, noaptea, în apartamente cu zece grade înăuntru, în întuneric şi în coşmar. Am luat o ceară nouă pentru Audi, să-i polisez mai bine capota. Am luat credite, am luat ţepe, am fost de ambele părţi ale victoriei, am ajuns acasă şi mi-am făcut un espresso scurt decafeinizat, cu lapte cald şi zahăr brun. Am luat o pisică de pe stradă şi am plecat cu ea acasă, unde am mâncat împreună ceva încălzit în cuptorul cu microunde.
Amintirile îţi joacă feste, se spune, şi astfel amintirile despre Revoluţia română diferă în funcţie de ce parte a speranţei te-ai aflat. Însă astăzi, într-un mod surprinzător şi nebănuit, am comis un salt istoric uluitor. Este vorba de faptul că pe vremea comunsimului aveam de toate dar nu aveam nimic, iar astăzi senzaţia e... identică. Avem tot ce poate să ne ceară carnea noastră, avem magazine, telefoane, shopping mall-uri, libertăţi, în general avem tot ce vrem în jurul nostru şi ne văicărim că suntem desculţi şi goi. Ne-am întors într-o stare de nemulţumire colectivă, miorlăită şi cumva fără sens, pentru că uităm să ne bucurăm de ceea ce avem, plângând la ideea a ceea ce n-am primit. România nu este cea mai bună şi cea mai frumoasă şi cea mai deşteaptă şi cea mai înaltă ţară din lume, dar e a noastră. Unui copil, dacă-i spui încontinuu că-i tâmpit, o să crească bădăran şi resentimentar. Trebuie să-i spui şi lucrurile bune, trebuie să le vezi în el şi să le încurajezi. Iar în cazul României, e o ţară care a făcut un drum imens, şi tot ce avem astăzi, şi tot ceea ce ne înconjoară, înainte n-ar fi fost posibil. În douăzeci de ani de zile, cu picioarele îngreunate de nenumărate ghiulele, a sărit patruzeci. Astăzi ne ducem la aeroport fără să ne mai gândim, sunăm la un prieten din Anglia din reflex şi, când trece coloana oficială pe lângă noi, uite-aşa de-ai dracu', ne facem că nu-i vedem. Sau, în unele cazuri, lăsăm geamul jos şi le spunem părerea.
Gesturi interzise, gesturi inimaginabile, gesturi inexistente. Am ajuns la un capăt de drum şi am de gând să încep altul. Amanţii mi-i aleg dintre cei mai frumoşi. Din Revoluţie îmi păstrez dragostea de libertate, din capitalism dragostea de performanţă şi din mine, am de gând să nu uit niciodată, să păstrez întotdeauna, amintirea lui Decembrie '89.
