- Aţi primit de curând marele premiu al galei APTR 2010, pentru emisiunea "Nocturne". Ce înseamnă pentru dvs. acest premiu?
Exact ce este: un premiu mare, rotund ca o lună plină, o recunoaştere cu voce tare a pasiunii şi credinţei unor oameni, a unor creatori cu vocaţie. E ca şi cum am ajuns pe muntele vrăjit... Premiile, oricât am strâmba din nas şi am comenta cârcotaş, au valoarea, importanţa şi semnificaţia lor. Peste tot în lume. La noi e puţin mai greu. Tenacitatea unei echipe a impus şi această Gală APTR, aşa cum există pentru artele spectacolului Gala Uniter. E formidabil! Cred că aşa cum din partea celor care analizează, cântăresc, cercetează programe şi emisiuni fel de fel, în jur de două sute, trebuie criterii solide, onestitate şi o perspectivă justă a fenomenului, şi din partea celor care acceptă să intre în competiţie trebuie măsură. Ea te ajută să înţelegi cam cine eşti şi cam unde te afli. E vital aici, pe unde formele de paranoia se plimbă libere!... Am primit premiul cu smerenie. Şi cu enormă bucurie! Primindu-l aşa, privindu-i pe cei din echipa mea, am reînceput să înţeleg că zdroaba nu e chiar degeaba. Că propunerea "Nocturnelor" contează cu adevărat în peisaj.
- Cum vedeţi "Nocturnele" în viitor?
După aproape nouă ani de "Nocturne" îmi doresc să fim la fel de proaspeţi şi de inventivi. Să mergem cu bucurie pe drumul acestei aventuri extraordinare, umane şi profesionale. Să nu ostenim să căutăm oameni cu poveşti interesante. Avem idei, forţă şi bucurie să clădim "Nocturne" pentru valori.
- Cum vedeţi direcţia în care merg teatrul şi filmul românesc?
E o discuţie bogată şi cu tâlc. Despre film nu pot să vorbesc decât ca un mare, mare consumator. Nu sunt specialist. Pare că filmul românesc se redefineşte, din multe puncte de vedere, şi merge sus, ţinteşte sus, la locurile cu istorie, la locurile cele mai importante pentru cinematografia mondială. Se impune, iar asta nu doar pentru că a luat atâtea şi cele mai tari trofee. Când Mungiu a primit Palme d' Or la Cannes, eram la Sibiu, la Festivalul de Teatru. Am ieşit pe geam, urlând de fericire. Oamenii mă priveau suspect - reacţia nu părea precum cea obişnuită, după vreun meci de fotbal. Am coborât, am povestit, am stat până spre zori împreună imaginându-ne cum este să ajungi acolo, să iei această ameţitoare distincţie şi să te sărute, pe obraz, Jane Fonda...În teatru acum lucrurile sunt mai amestecate. Cred că filmul trăieşte astăzi, ce trăia teatrul la începutul anilor nouăzeci şi o vreme după. Spectacolele lui Liviu Ciulei, Siviu Purcărete, Andrei Şerban, Vlad Mugur, Alexandru Dabija, Alexandru Darie, Alexandru Tocilescu, Victor Frunză au marcat istoria teatrului românesc. I-aş mai adăuga pe Radu Afrim, Vlad Massaci.
- Aveţi un regizor străin preferat?
Fellini. Este cel mai fabulos povestitor, născocitor şi, în acelaşi timp, căutător de detalii şi expresivităţi. L-au interesat oamenii, pentru ei a spus poveştile. Îmi amintesc că, atunci când a luat Oscar-ul pentru întreaga activitate, a găsit o soluţie uluitoare ca să scape de emoţii... a privit către sală şi i-a strigat din rărunchi soţiei lui, Giulietta Masina: "şi ţi-am spus să nu plângi, Giulietta, ţi-am spus...".
- Spuneaţi undeva că nu aţi avut niciodată timp să vă plictisiţi. Cum aţi reuşit?
Reuşesc, pentru că sunt un om teribil de curios, mă interesează multe lucruri, ştiu să visez cu ochii deschişi sau pe hârtie, am cunoscut oameni fantastici, cât alţii în zece vieţi, am o energie specială, pe care o moştenesc de la Mama mea şi, de când mă ştiu, lupt serios cu Oblomov-ul din mine. Preţuiesc viaţa asta şi ştiu cât de scurtă este.
- Cum priveşte fiul dvs., Luca, arta? V-am văzut împreună de multe ori la spectacole de teatru...
Luca a crescut în teatru, cu teatru. E fascinat de ce este lumea spectacolului. De orice fel. Îl ajută şi pe el în ceea ce face, în studiul pianului, al muzicii. E elev la Liceul "Dinu Lipatti", termină acum ciclul gimnazial. A văzut-mâncat teatru pe pâine, a văzut cele mai importante spectacole din ultimii opt ani, a mers şi a ascultat cele mai mari orchestre, pe cei mai mari pianişti, violonişti, dirijori...
- Ce vă doriţi pentru el atunci când va fi un om mare?
Aş vrea să fie un om sănătos, cultivat, generos, cu mult umor, care să se respecte pe sine şi pe ceilalţi, să fie un bărbat fermecător, care să iubească şi să preţuiască femeia.
- Sunteţi căsătorită cu actorul Mircea Rusu din 1998. Cum rezistă o căsnicie în aceste vremuri?
Cu înţelepciune.
- în final, aş vrea să-mi spuneţi ce vă mai doriţi de la viaţă?
Să am bani ca să călătoresc mult. Ştiu că sună ca o utopie, dar cine ştie? Să fiu sănătoasă şi voioasă împreună cu familia mea, cu prietenii mei, să îmi petrec mult mai mult timp cu ei, să dansăm şi să povestim, să râdem cu gura până la urechi. Să am putere să îl cresc pe Luca aşa cum vreau, să nu-mi pierd umorul şi credinţa, să nu fiu strivită de urât şi deşertăciune.
Exact ce este: un premiu mare, rotund ca o lună plină, o recunoaştere cu voce tare a pasiunii şi credinţei unor oameni, a unor creatori cu vocaţie. E ca şi cum am ajuns pe muntele vrăjit... Premiile, oricât am strâmba din nas şi am comenta cârcotaş, au valoarea, importanţa şi semnificaţia lor. Peste tot în lume. La noi e puţin mai greu. Tenacitatea unei echipe a impus şi această Gală APTR, aşa cum există pentru artele spectacolului Gala Uniter. E formidabil! Cred că aşa cum din partea celor care analizează, cântăresc, cercetează programe şi emisiuni fel de fel, în jur de două sute, trebuie criterii solide, onestitate şi o perspectivă justă a fenomenului, şi din partea celor care acceptă să intre în competiţie trebuie măsură. Ea te ajută să înţelegi cam cine eşti şi cam unde te afli. E vital aici, pe unde formele de paranoia se plimbă libere!... Am primit premiul cu smerenie. Şi cu enormă bucurie! Primindu-l aşa, privindu-i pe cei din echipa mea, am reînceput să înţeleg că zdroaba nu e chiar degeaba. Că propunerea "Nocturnelor" contează cu adevărat în peisaj.
- Cum vedeţi "Nocturnele" în viitor?
După aproape nouă ani de "Nocturne" îmi doresc să fim la fel de proaspeţi şi de inventivi. Să mergem cu bucurie pe drumul acestei aventuri extraordinare, umane şi profesionale. Să nu ostenim să căutăm oameni cu poveşti interesante. Avem idei, forţă şi bucurie să clădim "Nocturne" pentru valori.
- Cum vedeţi direcţia în care merg teatrul şi filmul românesc?
E o discuţie bogată şi cu tâlc. Despre film nu pot să vorbesc decât ca un mare, mare consumator. Nu sunt specialist. Pare că filmul românesc se redefineşte, din multe puncte de vedere, şi merge sus, ţinteşte sus, la locurile cu istorie, la locurile cele mai importante pentru cinematografia mondială. Se impune, iar asta nu doar pentru că a luat atâtea şi cele mai tari trofee. Când Mungiu a primit Palme d' Or la Cannes, eram la Sibiu, la Festivalul de Teatru. Am ieşit pe geam, urlând de fericire. Oamenii mă priveau suspect - reacţia nu părea precum cea obişnuită, după vreun meci de fotbal. Am coborât, am povestit, am stat până spre zori împreună imaginându-ne cum este să ajungi acolo, să iei această ameţitoare distincţie şi să te sărute, pe obraz, Jane Fonda...În teatru acum lucrurile sunt mai amestecate. Cred că filmul trăieşte astăzi, ce trăia teatrul la începutul anilor nouăzeci şi o vreme după. Spectacolele lui Liviu Ciulei, Siviu Purcărete, Andrei Şerban, Vlad Mugur, Alexandru Dabija, Alexandru Darie, Alexandru Tocilescu, Victor Frunză au marcat istoria teatrului românesc. I-aş mai adăuga pe Radu Afrim, Vlad Massaci.
- Aveţi un regizor străin preferat?
Fellini. Este cel mai fabulos povestitor, născocitor şi, în acelaşi timp, căutător de detalii şi expresivităţi. L-au interesat oamenii, pentru ei a spus poveştile. Îmi amintesc că, atunci când a luat Oscar-ul pentru întreaga activitate, a găsit o soluţie uluitoare ca să scape de emoţii... a privit către sală şi i-a strigat din rărunchi soţiei lui, Giulietta Masina: "şi ţi-am spus să nu plângi, Giulietta, ţi-am spus...".
- Spuneaţi undeva că nu aţi avut niciodată timp să vă plictisiţi. Cum aţi reuşit?
Reuşesc, pentru că sunt un om teribil de curios, mă interesează multe lucruri, ştiu să visez cu ochii deschişi sau pe hârtie, am cunoscut oameni fantastici, cât alţii în zece vieţi, am o energie specială, pe care o moştenesc de la Mama mea şi, de când mă ştiu, lupt serios cu Oblomov-ul din mine. Preţuiesc viaţa asta şi ştiu cât de scurtă este.
- Cum priveşte fiul dvs., Luca, arta? V-am văzut împreună de multe ori la spectacole de teatru...
Luca a crescut în teatru, cu teatru. E fascinat de ce este lumea spectacolului. De orice fel. Îl ajută şi pe el în ceea ce face, în studiul pianului, al muzicii. E elev la Liceul "Dinu Lipatti", termină acum ciclul gimnazial. A văzut-mâncat teatru pe pâine, a văzut cele mai importante spectacole din ultimii opt ani, a mers şi a ascultat cele mai mari orchestre, pe cei mai mari pianişti, violonişti, dirijori...
- Ce vă doriţi pentru el atunci când va fi un om mare?
Aş vrea să fie un om sănătos, cultivat, generos, cu mult umor, care să se respecte pe sine şi pe ceilalţi, să fie un bărbat fermecător, care să iubească şi să preţuiască femeia.
- Sunteţi căsătorită cu actorul Mircea Rusu din 1998. Cum rezistă o căsnicie în aceste vremuri?
Cu înţelepciune.
- în final, aş vrea să-mi spuneţi ce vă mai doriţi de la viaţă?
Să am bani ca să călătoresc mult. Ştiu că sună ca o utopie, dar cine ştie? Să fiu sănătoasă şi voioasă împreună cu familia mea, cu prietenii mei, să îmi petrec mult mai mult timp cu ei, să dansăm şi să povestim, să râdem cu gura până la urechi. Să am putere să îl cresc pe Luca aşa cum vreau, să nu-mi pierd umorul şi credinţa, să nu fiu strivită de urât şi deşertăciune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu