Din cartea " Cuvinte rare " a lui Cristian Tudor Popescu

Broboane mici de sânge ies din porii asfaltului în urma fiecărei roţi, de la Piaţa Unirii până în Piaţa Romană, dar cine să le vadă? E multă lumină în serile oraşului aceluia în care băiatul Gufi, cel crescut în întunericul friguros, îşi va trăi moartea. Lumina e sticloasă şi crudă, pătrunzând peste tot, în case, în closete, în spitale, în cimitire; desface morminte, spintecă morţi, pune în valoare rănile, lacrimile, geamătul, disperarea mută. Lumina radioactivă dezbracă oamenii, de pretutindeni ţâşnesc sexe dând unele peste altele, maţe care colcăie, feţi care transmit în direct din pântecele mamei, guri care latră, guri care hăhăie, buze lipitori, guri care muşcă, guri care înghit." (Cristian Tudor Popescu)

Cristian Popescu se referă la unul dintre tinerii  ucişi în Bucureşti în 21 - 22 decembrie. 

Iar lumina artificială produsă pe cale electrică şi peste tot răspândită în zilele noastre, despre care vorbeşte, nu  exista aproape deloc pe stradă,  înainte ca tineri precum Gufi să fi murit în noaptea de 21 spre 22, împuşcaţi datorită obligativităţii de a executa un ordin militar. Dar lumina artificial produsă care există acum pare a fi radioactivă şi murdară, murdărită de faptele noastre, ale românilor rămaşi, care am avut şansa să nu fim împuşcaţi pe stradă în Bucureşti, în Timişoara şi în alte oraşe , în decembrie ‘89.

 Imaginea oferită aici de C. T. Popescu, este o imagine reală a capitalei actuale a României, imagine care eroilor din Decembrie nu le-a fost dat să o mai experimenteze. Au fost scutiţi de acest dezgust de aici.