Se spune ca înainte de a muri îti rulează în minte toată viata ta trecuta, de la prima amintire a copilariei, pana la glontul care ti-a patruns in cap. E ultimul film pe care il vezi si nu poti sa-l povestesti nimanui. Eu nu cred.
Adica, viata cred ca ti-o vezi in clipele acelea din urma, dar nu pe cea trecuta, ci pe cea viitoare. Vezi viata vietii tale netraite, asa cum ti-a fost data, caci Dumnezeu face toate vietile oamenilor sa fie traite pana cand esti inconjurat de destui nepoti ca sa poti sa treci dincolo- oamenii sunt cei care strica proiectul.
Eu nu cred ca baiatul acela in geaca alba, purtat de ceilalti pe deasupra asfaltului Pietei , la lumina baricadei in falcari, cu capul in piept si adidasii in picioarele moi tarsaind carosabilul, vedea atunci tomberoanele si stivele de navete cu lapte ale Bercenilor printre care luptase de atatea ori cu Baracudele pentru stapanirea parculetului de langa M21 – invingand sau cazut rapus. Nici pe tatal, nici pe mama lui nu cred ca-i vedea cum strigau la el stai, stai in casa, unde te duci, esti nebun, nu te-am crescut sa mi te omoare astia.
Eu cred ca Nino, sau Relu, sau Gufi vedea atunci masini. In locul taburilor si tancurilor, nesfarsite suvoaie de masini inundand orasul, din Berceni in Militari, din Balta Alba in Colentina. In Bucurestiul din viitorul lui mort sunt mai multe masini decat oameni. Ele sunt viata. Iar oamenii, soferii in livrea si cu caşcheta ai propriilor masini, fie Dacia
Porcii transati din portbagaje si brazii de pe capota sunt aceiasi, dar acum servesc doar de camuflaj. Broboane mici de sânge ies din porii asfaltului în urma fiecărei roţi, de la Piaţa Unirii până în Piaţa Romană, dar cine să le vadă? E multă lumină în serile oraşului aceluia în care băiatul Gufi, cel crescut în întunericul friguros, îşi va trăi moartea. Lumina e sticloasă şi crudă, pătrunzând peste tot, în case, în closete, în spitale, în cimitire; desface morminte, spintecă morţi, pune în valoare rănile, lacrimile, geamătul, disperarea mută. Lumina radioactivă dezbracă oamenii, de pretutindeni ţâşnesc sexe dând unele peste altele, maţe care colcăie, feţi care transmit în direct din pântecele mamei, guri care latră, guri care hăhăie, buze lipitori, guri care muşcă, guri care înghit.
Ochiul din gand rataceste nebun prin magazine titanice, fara gem de prune, fara sfecla la borcan si vin spumant, sau sunt si astea pierdute pe undeva, prin kilometrii patrati de rafturi cu hrana moarta si otrava la plastic, carton, sticla si tabla, minunat colorate, ca in castelele cu comori din basmele copilariei sau ca in marea biblioteca a cartilor de citit pe nerasuflate.
Si in filmul acesta din spatele gaurii perfect rotunde, din care se prelinge o singura suvita de sange, baiatului Gufi ii va fi fost frica, frica de strazi, de gurile de metrou, de televizoare, de caini, de privirile piezise ale cersetorilor, de chipurile cu ochi seci ale insilor care se duc decisi ca sa aiba de unde veni, de pasarile tipand tot mai rar. Turnuri gemene tasnesc de peste tot in filmul final al lui Gufi aruncand in aer pamantul, iarba, copacii, acoperind soarele si luna.
Se lasa zorile. Inca un decembrie peste Romania
(capitolul “ Decembrie, ultimul film ”, din cartea “ Cuvinte rare “ de Cristian Tudor Popescu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu