Cristian Tudor Popescu - din cartea " Luxul mortii "

La film

Cand vad un film pe DVD noaptea, in singuratatea barlogului meu, nu se cheama ca ma duc la film. Si daca as avea home cinema cat peretele, nu un televizor obisnuit, si daca mai sunt cu doua-trei persoane, ceea ce se intampla foarte rar, tot n-am fost la film.

Acum un mileniu, la film era pentru mine cinema Gloria din Balta Alba. In seara de 21 Decembrie 1989, in Piata Universitatii, cand ma alaturam cu o bucurie pura pana la oligofrenie strigatului “ Jos Ceausescu! “, am simtit ca mai traisem asa ceva – in cinemaul de cartier construit in anii puterii populare si ai copilariei mele. Acolo vedeam filmele cu Winnetou, indianul cel curajos, frumos si drept jucat de frantuzul Pierre Brice. Mai vedeam si alte filme, dar cele cu Winnetou si Old Shatterhand au ocupat, cu trecerea timpului, acel spatiu al memoriei mele. In fiecare film din trilogia Winnetou, spre sfarsit, exista un moment extraordinar, cand imi dadeau lacrimile. Albii criminali impreuna cu pieile-rosii dezorientate politic cu ajutorul apei de foc erau pe cale sa-si faca lucrarea ticaloasa. Old Shatterhand ( am fost uluit sa-l vad pe Lex Barker in rolul citadinului betiv din “ La Dolce Vita “) era legat la stalp si i se infingeau tomahawkuri pe langa teasta. Fata alba, prizoniera si ea, se zbatea. Sala se umplea de aerul raului si al revoltei. Si atunci, taietura de montaj, dintr-odata apasii cei buni rupeau panoramic preria in copitele cailor, veneau in ajutor cat era de lat ecranul cinemaului Gloria, in frunte cu Winnetou si seful cel batran gatit cu toate penele. Lumea din sala era de toata mana – tiganusi, smecheri, baieti mai spalatei veniti cu fata la pupat, pensionari, caftangii cu cazier, functionari grasuti cu consoarta si odraslele. Si toata lumea asta izbucnea spontan in aplauze, urale si fluieraturi. Nu aplaudau calitatea filmului sau jocul actorilor, ca intr-o seara la Cannes, aplaudau, fara sa-i indemne nici un secretar de partid, triumful binelui macar pe panza.

Asa era lumea, pestrita, si la Revolutie, in noaptea aceea, nu vreo ceata de cavaleri fara teama si prihana – ii tin bine minte pe puradei si pe punkisti, pe batranul care alerga cu pumnul strans spre baricada. Dar toata adunarea striga intr-un glas: “ Cine-i mic si da din mana/ Si-are patru la romana” si aplauda. Ca la cinema.